Cand am cunoscut-o, era o femeie posaca, greoaie si imbatranita, cu mers sleampat. Avea o varsta incerta, varsta aceea in care incremenesc unele femei trecute binisor de 50 de ani. Prima data am intalnit-o in fata blocului, opintindu-se sa urce scarile cu cateva sacose pline. Mirosea vag a incins si a mancare gatita, iar parul scurt si rar, facut permanent, i se lipise dizgratios de pielea capului.
Cu siguranta, am gandit, vine de la piata. Cu siguranta nu era genul de femeie care sa-mi placa. Pentru ca eram noua in bloc, i-am dat binete, desi nu stiam exact daca e locatara sau doar in vizita. M-a privit cu un aer absent, deloc incantat, si si-a vazut de sacosele ei, mormaind in barba, ca pentru sine, un raspuns scurt: “ ’neata”. Parca o deranjeasem din ale ei.
Din acel moment, dar exact din acel moment, am respins-o sufleteste. Ne-am mai intersectat de-a lungul timpului, pe scari sau tot in fata blocului, cand am vazut-o la fel, tarsaind, ca si prima oara, cate o sacosa in care se ghiceau zarzavaturi si cate o sticla cu lapte. Niciodata nu era insotita. Niciodata nu parea interesata sa ofere sau sa primesca un semn de atentie. Totusi, o salutam rece si, daca avea chef, imi raspundea. Daca nu, nu.
Trecea pe langa mine respirand greu si lasa mereu in urma un miros de bucatarie, amestecat cu parfum ieftin. Foarte ieftin. Uneori avea mici accese de cochetarie si ii vedeam buzele manjite stangaci cu un ruj sidefiu, care o facea sa para si mai palida. Rujul acela sters era un spectacol trist pe fata unei femei care avea doar umbre vechi de feminitate. Avem mereu impresia ca nu ma place si ca, de fapt, nu place pe nimeni, pentru ca nimeni nu reusise vreodata sa se apropie de ea sau sa o ghiceasca, desi era mereu subiectul rautatilor catorva vecine. Abia dupa cateva luni i-am aflat numele: Natalia.
Intorcandu-ma intr-o zi acasa, in ultima vara in care aveam sa o mai intalnesc, am vazut un camion mare oprit in fata blocului. In el au fost inghesuite toate mobilele roase de vreme ale Nataliei. Am privit salahorii ducand pe brate timpul ei, bucata ei de istorie scrisa intr-un loc in care nu a iubit-o nimeni si in care nici ea nu a iubit pe nimeni. “Bine ca se duce, prea era scarboasa!” am auzit printre locatarele oprite pe o banca sa privesca spectacolul plecarii, la umbra unui salcam.
Natalia fusese candva frumoasa. Foarte frumoasa. Avusese un suflet naiv si nepermis de romantic. S-a casatorit din dragoste, fugind de acasa, pana sa isi incheie liceul, cu baiatul pentru care, pe atunci, si-ar fi dat viata. Ea il vedea zeu, el era sudor. Dupa un an petrecut in bratele lui, Natalia a inceput sa il vada altfel. Barbatul ei mirosea a om si a fier coclit si, din ce in ce mai des, a alcool. O uita cu zilele prin casa, fara sa-i spuna mai mult decat ce isi doreste sa manance. Cu timpul, a inceput sa ii dea ordine scurte si nervoase, iar ea a devenit din ce in ce mai straina de el, de visurile ei, de viata ei. I-a facut doi copii.
Cat au fost mici, copiii au reusit sa ii dea un sens, dar mai apoi, in pragul adolescentei, i-a pierdut si pe ei . Nu a avut niciodata abilitatea sa lupte pentru a pastra sau a naste dragostea celor pe care ii iubea. De fapt, nici ea nu mai iubea cum iubise. Ceva in jurul ei era mult prea diferit de ceea ce isi imaginase ca o va astepta in viata. Fiecare zi scursa ii adancea si mai mult dezamagirea, iar ea trecea inerta prin propriul ei rol de nevasta si mama, asteptand clipa in care viata ii va deschide din nou sertarul cu flori la care visase in vremurile adolescentei.
Totul se schimbase. In ea, in jurul ei. Oglinda ii arata acum o straina cu cearcane lungi, posaca si urata. Imbatranise. Nu se iubea nici macar pe ea. Traia in trupul unei femei pentru care nu simtea nimic. Nici ura, nici incantare, nici mila. Se tolera, atata tot.
Barbatul ei a murit de ciroza cand tineretea ei se incheiase. Asa a fost sa fie.
Copiii i-au crescut banal, apoi si-au facut un rost modest si au plecat care pe unde, dandu-i semne rare, din ce in ce mai rare si mai reci. Natalia stia ca nu reusit niciodata sa fie pentru ei mai mult decat o femeie care, intamplator, le-a dat viata si i-a crescut. Nici ei nu au fost pentru ea copiii pe care si-i dorise, dar ii iubea in felul ei: tacut, cernit si aprope stins. Stia ca sunt undeva, in rostul lor, si era linistita.
Aveam sa aflu toate astea abia tarziu, dupa ce Natalia s-a mutat undeva la tara. A disparut din bloc cu multa discretie, lasand in urma ei o nepasare la fel de adanca si de dureroasa ca propria ei nepasare pentru destinul care i se harazise. Nimeni nu i-a simtit vreodata lipsa. A plecat si din viata ei, probabil, cu aceeasi discretie, fara sa iubeasca, fara sa se iubeasca si fara sa fie iubita. Si-a indeplinit cu resemnare, fara nici cea mai mica umbra de revolta, o soarta pe care nu a inteles-o, dar careia nu i s-a opus.
Nu s-a straduit sa joace alt rol si nici sa-si schimbe cursul vietii. A fost, cu siguranta, persoana cea mai lipsita de masti pe care vremurile mi-au scos-o in cale. Nu vroia nimic si …se comporta ca atare. Probabil ca viata ei se stinsese cu mult inainte de-a o intalni eu, dupa primii ei ani de casatorie, desi existenta ei a continuat si mai apoi, fara cautari, fara zbateri, doar cu o prabusire inceata in uitare.
Judecam. Judecam oamenii dupa regulile noastre si foarte rar ii acceptam pe cei care nu ne seamana. E atat de firesc, incat ar fi absurd sa tulburam liniaritatea acestui echilibru din care ne hranim orgoliile. Pandim cu voluptate, in ceilalti, semne, chiar mincinoase, ale aprecierii, stiind ca nimic nu ne inversuneaza mai tare decat impactul cu indiferenta celor de la care vrem neaparat confirmari. In plus, intalnim oameni care ne pot schimba destinul. In functie de ei, continuam sa traim… sau incepem, incet, incet, sa existam. Daca Natalia ar veni azi, i-as spune ceva?…
Dacă ți-a plăcut:
Apreciază Încarc...
