Ultimul poem
Cu schijele lor asasine,
sărutările noastre pe pieptul umbrelor.
În rest, tăcere.
Plugurile au arat toate rădăcinile verii.
Iată, ziua în care te îngrop creşte
ca un prohod,
n-am velinţe pentru trupul tău ud,
n-am mâini să te mângâi,
n-am somn.
Mi-ai rămas în piept ca un adânc negru,
așa îmi curgi de mâlos.
Dori a uitare
iremediabil, cred.
In mijlocul sâmbetelor e frig,
de-a lungul căii ferate cresc maci,
iar de jur împrejurul pumnalelor, tu,
inalt.
Te scufund uneori în culoarea garoafelor,
te plâng ca pe un mort
ce va să îmi fii
când va bate primul clopot al verii. Mâine.
Mâine va fi deja târziu. Eu n-am știut cât eram de singură.
În tine îmi las unghiile,
în tine, ţipătul
cu acești ochi te-am privit
şi pe mine m-am văzut înlăuntru
sub pielea şi sub venele tale
eram eu, iubindu-te, nu doar
un prăpăd de nisip.
Du-te acum,
rămân la priveghi
mi-e frumos lângă mine, de iarbă.
Prin călcâiul tău, drumul nostru
scrie pe cruci ultimul poem:
acesta.
Liniştea ta mă vinde
M-ai îmbrăcat în gemete roşii
într-o Japonie atât de mică, încăpând
doar în libertatea din închisoarea inelelor,
în braţele mele de gheişă tăcută
si în patria aceea de iubire furată
Doar până la marginea ei aveam voie să îmi întind mâna
dincolo de ea soarele cobora
cu poveştile noastre în pământ
şi rămâneau doar
dealurile pline de umbre
şi ochii mei plini de tine.
Ţi-aş fi dus acolo, pe rugi, liniştea
să fim două singurătăţi adormind
în trupul aceleiaşi mame,
visând că zbuciumul vieţii noastre se va sfârşi
şi vom trăi cu adevărat
înainte de a nu ne mai aduce niciodată aminte
cine am fost în braţele celuilalt
şi cum ne-am numit,
şi-aceste ore
care taie lemnul şi sângele
crucii mele
care eşti tu.
Vei înţelege cândva, dragule?
dincolo de ochii tăi absenţi
e o lacrimă în lanţuri
pe care încă n-am plâns-o
pentru că eu sunt cea care te iubeşte din ea,
pe singurătatea unui cearceaf anonim.
Dacă te-aş plânge,
m-aş da afară din ochii tăi,
şi nu vreau.
Uneori e atâta tăcere în dragostea noastră,
că aud sfâșiindu-se hainele,
rugina timpului mâncând
fierul inimii în care n-am încăput,
vrăbiile ieşind
din streşini
şi dealul dinaintea ochilor
crescând ierburi pe care noi doi
nu vom păşi niciodată de mână.
Gheişele presară în urma noastră tăceri
un evantai roşu, patul alb,
Închide ochii şi nu uita nimic,
ţine-mă minte, ţine-mă minte
luna noua va șterge totul curând
dealurile intră cu vrăbii cu tot în pământ
iar eu aud cum gândul tău mă vinde
cu fiecare linişte
altui bărbat.
Plecarea are haine de migdali
Tăcerea străzilor
va vorbi cândva despre noi.
Mai trece o noapte
cât o catedrală de funii.
Zilele merg spre ierburi
răsucindu-și din noi
ultimele lor ţigări de adio.
Iată scrumul nostru
cade tăcut
pe genunchii orașelor.
Cât ne-am depărtat de mult
de sclavia noastre, iubite!
Încă visăm,
dar în casa de peste drum
ne vor naşte curând
doi părinţi feciorelnici,
aproape copii,
pe când la uşă ne vuieşte nisipul
şi ziarele despre noi prind, pe mese,
culoarea uitării.
Se dezvelesc gingiile vremilor, dragule.
Aproape mi-e frig.
Mă îmbrac în migdali, dar tu,
tu fă-te limpede, dragostea mea.
Am scris acest poem cu mânile în ştreang.
Mâine va ninge. Plec.
Iartă-mă.
Floare de hârtie
Ieri ai trecut pe sub ulmi,
iertător ai umplut toţi copacii de smirnă.
Iubitule, dacă mai poţi auzi cerşetorii,
ascultă: sunt eu tremurând
în brumele tale de ieri.
Mâna mi-a rămas
o floare de hârtie în urma ta,
simplă şi repede
această viaţă din care ieşim.
E numai zdrenţe
rochia mea de mătase.
Prin ea vezi, în pârg,
umerii gărilor
şi o mamă de fulgi
măturând ultimul rest de ianuarie.
Unde să strige oasele mele
atâta linişte?
Totul e numai dragoste,
e numai zdrenţe rochia mea de mătase…
Mâna mi-a rămas o floare de hârtie
în urma ta…
Tot mai departe, în mările putrede
Mă voi descărna de tine încet,
sub soarele dogoritor al Saharei.
Desigur, voi trece în şopârle şi şerpi
şi-n unghiile acestea sfâșiindu-mi nisipul
vieții cu care te-am iubit
iremediabil sublim
sub coaste nătânge,
pe când corăbii cu sclavi
vor duce sarea mea albă
tot mai departe, tot mai departe,
în mările putrede.
Frumoasele toamnei mă vor smulge râzând
roz şi penibilă -cum eram-
din acadelele copilăriei
aiurând de durere,
fumând havane pe pieptul tău de asfalt
şi-această zi fumând-o, ca o cobră neagră
încolăcită pe lumânări
şi pe praful nostru din băncile gărilor
în care, nu, n-am să mai vin…
Aşa visez…
Dar tu nu crede nimic
vezi-mă surdă şi dreaptă,
cum sunt tangourile
când se moare în ele din dragoste,
apoi împrăştie cenuşa acestei vieţi ce te-a vrut,
și praful mâinilor mele de om.
Acum ințelegi?
Eu mă voi descărna de tine încet,
aprinzând felinare cu răni
în toate firidele altui vers,
vândut pe nimic
hamalilor mei de nisip…
Vă jur, l-am iubit!
Mi-a îmbobocit palmele, mi-a ameţit pletele
În toate visările mi-a viscolit, bietele.
Cu toate femeile verii l-am logodit.
Ca pe un mire al lumii, aşa l-am iubit.
Pe funia vieţii de-ar mai fi să mă nasc,
m-aş face arsură în carnea-i, de vreasc
L-aş năvăli tot la fel peste sânge
În braţele lui, ca vioara m-aş frânge.
L-aş iubi şi atunci pe săruturi
scrise pe piele de fluturi.
Cu somnul puţin, cu dor blestemat,
femeie de cearcăn pe-un ochi de bărbat,
i-aş fi lui beţie, mi-ar fi el păcat.
Priviţi-mă, zorilor, fetelor bune!
Jur pe legendele voastre, pe lume:
mi-a îmbobocit toată suflarea,
mi-a înflorit ţipătul, palmele, marea.
Mi-a năucit prima picătură de rouă,
frumos – cum trecea-
cu sufletul meu tăiat pe din două.
Cu ultima sărutare de pom năruit
pe umerii vieţii vă jur:
l-am iubit!…
Ca iedera
Cred că ascultam Puccini
când am simţit cum te uită încet- limpede
femeia care tocmai te iubise
cât n-ai să înduri de tandru,
n-ai sa stii de mult,
dar sigur irepetabil
pentru o biată,
singură viaţă.
Ai fost, în noaptea aceea,
ultima lopată de ţărână
îmbrăcată în noi,
minţind frumos, tu,
sau poate chiar crezând
că eşti îndrăgostit
sub talpa unor cireşi
sărutându-se.
Mă-ntorc acum
prin şanţurile unde creşteam
cu fânul şi cimbrul,
văduvă de iubire
până la steașina destrămată
a sângelui,
acolo unde, singură,
dragostea mea e moartă,
tristă şi mă aşteaptă.
Totuși, du mai departe
amintirile acestea pe umeri
ca pe nişte mame bătrâne
până la mânăstirea în care
n-am mai ajuns,
încărunţiţi şi noi, iată,
pe iedera mângâierii
de-o clipă.
Zăpezi cu palme tăiate
Cum altfel să-mi iau rămas bun
dacă nu sub cupola unui circ în zăpezi
rezemându-mă imperial -histrionic
pe hohotul unui clown sfâşiat
privindu-te în ochi
cu cea mai viscolită şi tragică victorie
a înfrângerii
ştiind că va rămâne această
capodoperă a tristeţii
de fapt, timpul nostru perfect încremenit
în palmele tăiate ale unei zăpezi
mai înainte de-a se naşte
cea mai frumoasă îmbrăţişare
care ni s-ar fi putut întâmpla?
Iată, iubire, acesta e darul meu:
crima perfectă în care ucid
ceea ce nici n-a apucat să se nască,
nici să moară,
nici să devină ostil.
E-atâta dragoste de tine în această plecare,
că trebuie doar să mă ţii de mână
ca-ntr-un poem biblic
sub ruina acestui circ părăsit
fredonându-ţi iubirea neîntâmplata
ca şi cum doar ea ar fi rămas
din toate zilele vieţii tale de om
Şi eu, sub măştile acestui clown tragic
în care, iată, se sting aplauze
şi se nasc zăpezi
cu palme tăiate.
…Dar şi aşa, şi aşa
te mai pot mângâia.
Tanti Tania
ai grijă când treci strada,
semafoarele nu au aflat
să stea când te dor genunchii
şi vii agale
dintr-o ţară moartă demult
doar pentru că adie vântul prin zilele tale
şi abia urci pe scările năpădite de soare
aproape-n ruine pereţii
sub care pulsezi
ca un greiere stors de cântec
band ceai în fiecare duminică, la 10 fix dimineaţa,
blajină, căruntă şi zaharisită ca mierea,
aproape pustie
în bătaia clopotelor de peste drum,
cu eşarfa ta vişinie
la vremea liturghiei,
când lumea se închină, iar tu eşti singură
de la sfârşitul războiului, ba poate al lumii
şi încă îl aştepţi
făcând economii la sânge
lângă foile îngălbenite
de Puşkin, Tolstoi, Esenin
ce ştiu eu, nu mai ţin minte gura lui
fruntea lui de zeu, de înger, Doamne iartă-mă
cânta la pian și ne iubeam
și mi-au spus că nu i-au mai găsit niciodată brațele
să mă mângâie, să mă treacă pragul casei
ştiu doar atât: ochii
aiaiaii! ochii lui… dar nici ai mei nu mai văd,
e ceaţă în toate zilele mele
urcă păienjenii lângă mine şi eu nu mai văd,
nu mai văd viaţa asta deodată
prin ferestrele tale de nord
unde el şi-a lăsat oasele prin zăpezi
înalte, înalte și duse
în pustiul de frig al Siberiei,
dar întoarse mereu, precum câinii,
lângă samovarul tău
sfârâind în aroma săracă de naftalină și tei
aiii, viaţa mea frunză,
viața mea abur
cum te depărtezi tu,
cum te duci de la mine
şi cum tragi sub unghii țărâna
până deasupra gurii,
până deasupra ochilor,
până la gene
Eu cred ca toamna asta va veni mai devreme,
dar tu ai grijă, ai grijă când treci strada
moartea pândeşte în claxoane,
tanti Tania…
nu cred în obligația de a fi fericit doar pentru ca ești întreg. eu am dreptul să mă simt o pată de sânge imposibilă fără tine cu trupul felin și ochii frumoși am dreptul să mă sinucid de nefericire doar fiindcă o frunză a căzut prea devreme în propria mea schilodire ce curând au fost toate ce curând am murit... dar e bine pentru psihic să crezi ca viața merge mereu înainte spune-mi unde și când și la cât ne vedem? vreau să te tulbur.
Eu te-am iubit, probabil, de dinaintea firii,
Când nu erau copacii, când nu era pământ
Când se nășteau prăpăstii, dar noi eram doar vânt
Eu te-am iubit, probabil,
din ochii nemuririi.
Nu ne născusem încă, dar bântuiam prin somnul
Din zeii amăgirii , pe vremuri, pe acum
Când știu că ești doar umbră în visul meu de scrum
Eu te-am iubit cu noaptea
din care pleacă mirii.
Nu ne-a fost scrisă, totuși, nici împlinită clipa
De- a-ți scrijeli pe deget hoinarul meu destin
Mi te închin la crucea de iască și de chin
Tu altui mire tandru
de jar i-ai fost risipă.
Vor înflori magnolii sub pașii tăi, mireasă,
și îți vei crește pruncii și va ploua a fum
Eu te-am iubit din ziua ce nu s-a vrut acum
Tu m-ai uitat din noaptea
lăsată peste casă.
Nici nu mai știu de astăzi ești clocot sau uitare
Dormind pe brațul tandru al unui alt bărbat
Te voi purta prin taina pământului curmat
Iar el, când se va trece,
te voi iubi din soare.
La masa ta, mireasă, eu voi fi gând de înger
Cu lacrimi de mătase voi mângâia tăcut
Îmbrățișarea voastră și ultimul sărut
Pe lespezile toamnei,
apoi mă duc să sânger…
Camelia Radulian
http://confluente.ro/camelia_radulian_1436795488.html
|
Mi-a mai rămas un cântec necântat
și sângele,
pe care încă suie, a răstignire,
dragostea prin cuie,
ca iedera,
pe locul neumblat.
Chiar dacă nu-i al meu, și nu va fi,
ți-am legănat prin vise, totuși, trupul
și ți-am iubit, fără să știi, tot lutul,
cu pătimirea
oamenilor vii.
Ca un abis cu fumegări de tei
te-am învelit în sălcii de candoare
și m-am făcut potecă sub picioare
de cerbi, de prăbușire
și de miei…
Aproape te-am iubit ca un cuțit
În scoarța unor brazi, sub lună plină
ți-am picurat apoi, ți-am fost lumină
și ți-am fost vreasc
în focul nerostit.
Fă-mă iubire, eu mai știu să cânt
cu acest sânge, cântec despre toate.
Mestecenii cad albi, pe neîntâmplate
povești cu foc,
cu iarbă și pământ
Fă-mă iubire, cântă-mi până iar
plutim de prăbușire printre zorii
viorilor și coapsei
și ninsorii
cu suflet descheiat
până la jar.
Fă-mă iubire, cântă-mi până iar…
Camelia Radulian
|
|
Spune, mamă, roua ta,
spune mamă, roua rece
cum se urcă peste mâini,
cum se uscă și se trece…
Spune, mamă, flori de fân
câte ți-au crescut pe frunte,
câte-n brațe frunze verzi
te-au durut și cât de multe?
Câtă liniște ai strâns
din târziul tău de humă,
câtă lună mi te-a nins,
cât ai nins și tu din lună?
Spune, mamă, iarbă multă,
ploi și frig și vânt și vânt
Stă lopata grea pe dealuri,
rupe rana din cuvânt,
sapă rădăcini de pajiști,
sapă curtea fără tine
Mamă, zmeura e coaptă,
Mamă, vara e-n ruine
printre crinii tăi sălbatici
dintr-un târg nebun de verde
Spune, mamă, cu ce nume
mi te-au dus să te dezmierde?
Mamă, iarbă, foșnet tandru
peste fruntea mea de pruncă
Mamă, lacrimă ascunsă
în tăcerea de pe luncă,
în oglinda din fântână,
în zăvorul de la ușă,
în albastrul ochi de sticlă
învechit într-o păpușă.
Spune, mamă, rouă câtă
s-a uscat pe iarba vieții
Văd lopata grea pe dealuri,
spin în ochii dimineții…
|
http://http://confluente.ro/camelia_radulian_1435569752.html
Mi te sorb vinovat, ca un lup singuratic
Ca pe-un ultim izvor, ca pe-un ultim însemn
Sunt un glonț de măceș într-un sânge văratic,
prin tranșee de dor, într-o cârjă de lemn.
Mi-am legat de genunchi tot pământul cu lanuri,
M-am ținut de câmpii, m-am târât prin ocean
Între noi am legat vântul serii de ramuri
Să nu-mi smulgă furiș răsuflarea pe geam
Când treceai ca un fum, vișiniu de frumoasă
îmbrăcată în jar, dogorită de flori
când treceai ca un iad peste iadul din casă
Bându-mi sufletul tot dintr-o cană de nori
Când treceai mâna ta , răvășind spinii verii,
Peste degetul lui împietrit în inel,
Când muream de tăceri prin cotloanele serii,
Când vroiam să nu fiu, când vroiam să fiu el.
Ce frumoasă mi-erai când săpam peste fire
Lungi hotare-ntre noi, să te uit să te pierd
Zgâriind geografii de păduri prin iubire
Când și umbra din ochi aș fi vrut să-ți dezmierd
Mi-am legat de genunchi ani întregi de risipă
să nu pot să te vreau, să îmi pună zăgaz
Dar mi-am smuls ca un orb osândita aripă
Și-am tăiat păcătos luminiș prin obraz
Sunt un glonț de măceș într-un sânge văratic,
prin tranșee de dor, într-o cârjă de lemn.
Mi te sorb vinovat, ca un lup singuratic
Ca pe-un ultim izvor, ca pe-un ultim însemn…
Camelia Radulian
din frunze verzi si drag de drag…
Cand am cunoscut-o, era o femeie posaca, greoaie si imbatranita, cu mers sleampat. Avea o varsta incerta, varsta aceea in care incremenesc unele femei trecute binisor de 50 de ani. Prima data am intalnit-o in fata blocului, opintindu-se sa urce scarile cu cateva sacose pline. Mirosea vag a incins si a mancare gatita, iar parul scurt si rar, facut permanent, i se lipise dizgratios de pielea capului.
Cu siguranta, am gandit, vine de la piata. Cu siguranta nu era genul de femeie care sa-mi placa. Pentru ca eram noua in bloc, i-am dat binete, desi nu stiam exact daca e locatara sau doar in vizita. M-a privit cu un aer absent, deloc incantat, si si-a vazut de sacosele ei, mormaind in barba, ca pentru sine, un raspuns scurt: “ ’neata”. Parca o deranjeasem din ale ei.
Din acel moment, dar exact din acel moment, am respins-o sufleteste. Ne-am mai intersectat de-a lungul timpului, pe scari sau tot in fata blocului, cand am vazut-o la fel, tarsaind, ca si prima oara, cate o sacosa in care se ghiceau zarzavaturi si cate o sticla cu lapte. Niciodata nu era insotita. Niciodata nu parea interesata sa ofere sau sa primesca un semn de atentie. Totusi, o salutam rece si, daca avea chef, imi raspundea. Daca nu, nu.
Trecea pe langa mine respirand greu si lasa mereu in urma un miros de bucatarie, amestecat cu parfum ieftin. Foarte ieftin. Uneori avea mici accese de cochetarie si ii vedeam buzele manjite stangaci cu un ruj sidefiu, care o facea sa para si mai palida. Rujul acela sters era un spectacol trist pe fata unei femei care avea doar umbre vechi de feminitate. Avem mereu impresia ca nu ma place si ca, de fapt, nu place pe nimeni, pentru ca nimeni nu reusise vreodata sa se apropie de ea sau sa o ghiceasca, desi era mereu subiectul rautatilor catorva vecine. Abia dupa cateva luni i-am aflat numele: Natalia.
Intorcandu-ma intr-o zi acasa, in ultima vara in care aveam sa o mai intalnesc, am vazut un camion mare oprit in fata blocului. In el au fost inghesuite toate mobilele roase de vreme ale Nataliei. Am privit salahorii ducand pe brate timpul ei, bucata ei de istorie scrisa intr-un loc in care nu a iubit-o nimeni si in care nici ea nu a iubit pe nimeni. “Bine ca se duce, prea era scarboasa!” am auzit printre locatarele oprite pe o banca sa privesca spectacolul plecarii, la umbra unui salcam.
Natalia fusese candva frumoasa. Foarte frumoasa. Avusese un suflet naiv si nepermis de romantic. S-a casatorit din dragoste, fugind de acasa, pana sa isi incheie liceul, cu baiatul pentru care, pe atunci, si-ar fi dat viata. Ea il vedea zeu, el era sudor. Dupa un an petrecut in bratele lui, Natalia a inceput sa il vada altfel. Barbatul ei mirosea a om si a fier coclit si, din ce in ce mai des, a alcool. O uita cu zilele prin casa, fara sa-i spuna mai mult decat ce isi doreste sa manance. Cu timpul, a inceput sa ii dea ordine scurte si nervoase, iar ea a devenit din ce in ce mai straina de el, de visurile ei, de viata ei. I-a facut doi copii.
Cat au fost mici, copiii au reusit sa ii dea un sens, dar mai apoi, in pragul adolescentei, i-a pierdut si pe ei . Nu a avut niciodata abilitatea sa lupte pentru a pastra sau a naste dragostea celor pe care ii iubea. De fapt, nici ea nu mai iubea cum iubise. Ceva in jurul ei era mult prea diferit de ceea ce isi imaginase ca o va astepta in viata. Fiecare zi scursa ii adancea si mai mult dezamagirea, iar ea trecea inerta prin propriul ei rol de nevasta si mama, asteptand clipa in care viata ii va deschide din nou sertarul cu flori la care visase in vremurile adolescentei.
Totul se schimbase. In ea, in jurul ei. Oglinda ii arata acum o straina cu cearcane lungi, posaca si urata. Imbatranise. Nu se iubea nici macar pe ea. Traia in trupul unei femei pentru care nu simtea nimic. Nici ura, nici incantare, nici mila. Se tolera, atata tot.
Barbatul ei a murit de ciroza cand tineretea ei se incheiase. Asa a fost sa fie.
Copiii i-au crescut banal, apoi si-au facut un rost modest si au plecat care pe unde, dandu-i semne rare, din ce in ce mai rare si mai reci. Natalia stia ca nu reusit niciodata sa fie pentru ei mai mult decat o femeie care, intamplator, le-a dat viata si i-a crescut. Nici ei nu au fost pentru ea copiii pe care si-i dorise, dar ii iubea in felul ei: tacut, cernit si aprope stins. Stia ca sunt undeva, in rostul lor, si era linistita.
Aveam sa aflu toate astea abia tarziu, dupa ce Natalia s-a mutat undeva la tara. A disparut din bloc cu multa discretie, lasand in urma ei o nepasare la fel de adanca si de dureroasa ca propria ei nepasare pentru destinul care i se harazise. Nimeni nu i-a simtit vreodata lipsa. A plecat si din viata ei, probabil, cu aceeasi discretie, fara sa iubeasca, fara sa se iubeasca si fara sa fie iubita. Si-a indeplinit cu resemnare, fara nici cea mai mica umbra de revolta, o soarta pe care nu a inteles-o, dar careia nu i s-a opus.
Nu s-a straduit sa joace alt rol si nici sa-si schimbe cursul vietii. A fost, cu siguranta, persoana cea mai lipsita de masti pe care vremurile mi-au scos-o in cale. Nu vroia nimic si …se comporta ca atare. Probabil ca viata ei se stinsese cu mult inainte de-a o intalni eu, dupa primii ei ani de casatorie, desi existenta ei a continuat si mai apoi, fara cautari, fara zbateri, doar cu o prabusire inceata in uitare.
Judecam. Judecam oamenii dupa regulile noastre si foarte rar ii acceptam pe cei care nu ne seamana. E atat de firesc, incat ar fi absurd sa tulburam liniaritatea acestui echilibru din care ne hranim orgoliile. Pandim cu voluptate, in ceilalti, semne, chiar mincinoase, ale aprecierii, stiind ca nimic nu ne inversuneaza mai tare decat impactul cu indiferenta celor de la care vrem neaparat confirmari. In plus, intalnim oameni care ne pot schimba destinul. In functie de ei, continuam sa traim… sau incepem, incet, incet, sa existam. Daca Natalia ar veni azi, i-as spune ceva?…
 | Daniel Ionita la Poezii în vers clasic |
 | codrina la Va trebui – muzica- Dan… |
 | Anonim la Va trebui – muzica- Dan… |
| codrina la Va trebui – muzica- Dan… |
 | Udrea Raluca la Poezii în vers clasic |
| Daniel Ionita la Poezii în vers clasic |
| codrina la Va trebui – muzica- Dan… |
| Anonim la Va trebui – muzica- Dan… |
| codrina la Va trebui – muzica- Dan… |
| Udrea Raluca la Poezii în vers clasic |
