Eu te-am iubit…


Eu te-am iubit, probabil, de dinaintea firii,

Când nu erau copacii, când nu era pământ

Când se nășteau prăpăstii, dar noi eram doar  vânt

Eu te-am iubit, probabil,

din ochii nemuririi.

 

Nu ne născusem încă, dar bântuiam prin somnul

Din zeii amăgirii , pe vremuri, pe acum

Când știu că ești doar  umbră în visul meu de scrum

Eu te-am iubit cu noaptea

din care pleacă mirii.

 

Nu ne-a fost  scrisă, totuși, nici împlinită clipa

De- a-ți scrijeli pe deget hoinarul meu destin

Mi  te închin la crucea de iască și de chin

Tu  altui mire tandru

de jar  i-ai fost risipă.

 

Vor înflori magnolii sub pașii tăi, mireasă,

și îți vei crește pruncii și va ploua a fum

Eu te-am iubit  din ziua ce nu s-a vrut acum

Tu m-ai uitat din noaptea

lăsată peste casă.

 

Nici nu mai știu de astăzi ești clocot sau uitare

Dormind pe brațul tandru al unui alt bărbat

Te voi purta prin taina pământului curmat

Iar el, când se va trece,

te voi iubi din soare.

 

La masa ta, mireasă,  eu voi fi gând de înger

Cu lacrimi de mătase voi mângâia tăcut

Îmbrățișarea voastră și ultimul sărut

Pe lespezile toamnei,

apoi mă duc să sânger…

 
Camelia RadulianEUG_8715

Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Fa-ma iubire


http://confluente.ro/camelia_radulian_1436795488.html

Mi-a mai rămas un cântec necântat
și sângele,
pe care încă suie,  a răstignire,
dragostea prin cuie,
ca iedera,
pe locul neumblat.
Chiar dacă nu-i al meu, și nu va fi,
ți-am legănat prin vise, totuși, trupul
și ți-am iubit, fără să știi, tot lutul,
cu pătimirea
oamenilor vii.
Ca un abis cu fumegări de tei
te-am învelit în sălcii de candoare
și m-am făcut potecă sub picioare
de cerbi, de prăbușire
și de miei…
Aproape te-am iubit ca un cuțit
În scoarța unor brazi, sub lună plină
ți-am picurat apoi, ți-am fost lumină
și ți-am fost vreasc
în focul nerostit.
Fă-mă iubire, eu mai știu să cânt
cu acest sânge, cântec despre toate.
Mestecenii cad albi, pe neîntâmplate
povești cu foc,
cu iarbă și pământ
Fă-mă iubire, cântă-mi până iar
plutim de prăbușire printre zorii
viorilor și coapsei
și ninsorii
cu suflet descheiat
până la jar.
Fă-mă iubire, cântă-mi până iar…
Camelia Radulian
Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Mamă, iarbă multă…


Spune, mamă, roua ta,
spune mamă, roua rece
cum se urcă peste mâini,
cum se uscă și se trece…
Spune, mamă, flori de fân
câte ți-au crescut pe frunte,
câte-n brațe frunze verzi
te-au durut și cât de multe?
Câtă liniște ai strâns
din târziul tău de humă,
câtă lună mi te-a nins,
cât ai nins și tu din lună?
Spune, mamă, iarbă multă,
ploi și frig și vânt și vânt
Stă lopata grea pe dealuri,
rupe rana din cuvânt,
sapă rădăcini de pajiști,
sapă curtea fără tine
Mamă, zmeura e coaptă,
Mamă, vara e-n ruine
printre crinii tăi sălbatici
dintr-un târg nebun de verde
Spune, mamă, cu ce nume
mi te-au dus să te dezmierde?
Mamă, iarbă, foșnet tandru
peste fruntea mea de pruncă
Mamă, lacrimă ascunsă
în tăcerea de pe luncă,
în oglinda din fântână,
în zăvorul de la ușă,
în albastrul ochi de sticlă
învechit într-o păpușă.
Spune, mamă, rouă câtă
s-a uscat pe iarba vieții
Văd lopata grea pe dealuri,
spin în ochii dimineții…
Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Glonț de măceș


http://http://confluente.ro/camelia_radulian_1435569752.html

Mi te sorb vinovat, ca un lup singuratic

Ca pe-un ultim izvor, ca pe-un ultim însemn

Sunt un glonț de măceș într-un sânge văratic,

prin tranșee de dor, într-o cârjă de lemn.

Mi-am legat de genunchi tot pământul cu lanuri,

M-am ținut de câmpii, m-am târât prin ocean

Între noi am legat vântul  serii de ramuri

Să nu-mi smulgă furiș răsuflarea pe geam

Când treceai ca un fum, vișiniu de frumoasă

îmbrăcată în jar, dogorită de flori

când treceai ca un iad peste iadul din casă

Bându-mi sufletul tot dintr-o cană de nori

Când treceai mâna ta , răvășind spinii verii,

Peste degetul lui împietrit în inel,

Când muream de tăceri prin cotloanele serii,

Când vroiam să nu fiu, când vroiam să fiu el.

Ce frumoasă mi-erai când săpam peste fire

Lungi hotare-ntre noi, să te uit să te pierd

Zgâriind geografii de păduri prin iubire

Când și umbra din ochi aș fi vrut să-ți dezmierd

Mi-am legat de genunchi ani întregi de risipă

să nu pot să te vreau, să îmi pună zăgaz

Dar mi-am smuls ca un orb osândita aripă

Și-am tăiat păcătos luminiș prin obraz

Sunt un glonț de măceș într-un sânge văratic,

prin tranșee de dor, într-o cârjă de lemn.

Mi te sorb vinovat, ca un lup singuratic

Ca pe-un ultim izvor, ca pe-un ultim însemn…

Camelia Radulian

Publicat în Fără categorie | 3 comentarii

Uitând să urc, uitând să cad


 Ne-mbracă liniști și tăceri

 Cu timpul, rănile se trec

 Si veștile se tot petrec

 fără de tine, fără ieri.

 Din perna ta  se cerne scrum,

 În anii mei se face hău

 Mi-e dor adânc de somnul tău,

 Mi-e bocet, noapte, și mi-e fum.

 De părul tău mi-e blond abis,

 De ochii verzi mi-e verde val,

 Mi-e adâncire grea, de deal,

 icoana ta rămasă-n vis.

 Ca un nisip pereții tac,

 Sub casă  ploile se frâng

 săpând izvor în ochiul stâng

 și mări, în timpul fără leac.

 Plouă cu tine peste seri,

 Azi te șoptesc, nu te mai strig

 La uși m-așteaptă chei de frig

 să-ncuie rest de primăveri.

 Poate că mâine fi-va nins

 in renunțare de aripi

 Vei da de scâncet, vrând să țipi

 și vei fi vreasc cu părul stins.

 Te voi închide într-un rid

 ca pe-o uitare într-un cui

 scriind poeme nimănui

 din prăbușirea unui zid

Pe smirna ta, venind în prag

 Doar eu, un foșnet de porumb

 Doar eu, o umbră sub carâmb

 Uitând să urc, uitând să cad

din frunze verzi si drag de drag…

 Camelia Radulian

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Natalia


93003-1920x1200

Cand am cunoscut-o, era o femeie posaca, greoaie si imbatranita, cu mers sleampat. Avea o varsta incerta, varsta aceea in care incremenesc unele femei trecute binisor de 50 de ani. Prima data am intalnit-o in fata blocului, opintindu-se sa urce scarile cu cateva sacose pline. Mirosea vag a incins si a mancare gatita, iar parul scurt si rar, facut permanent, i se lipise dizgratios de pielea capului.

Cu siguranta, am gandit, vine de la piata. Cu siguranta nu era genul de femeie care sa-mi placa. Pentru ca eram noua in bloc, i-am dat binete, desi nu stiam exact daca e locatara sau doar in vizita. M-a privit cu un aer absent, deloc incantat, si si-a vazut de sacosele ei, mormaind in barba, ca pentru sine, un raspuns scurt: “ ’neata”. Parca o deranjeasem din ale ei.

 Din acel moment, dar exact din acel moment, am respins-o sufleteste. Ne-am mai intersectat de-a lungul timpului, pe scari sau tot in fata blocului, cand am vazut-o la fel, tarsaind, ca si prima oara, cate o sacosa in care se ghiceau zarzavaturi si cate o sticla cu lapte. Niciodata nu era insotita. Niciodata nu parea interesata sa  ofere sau sa primesca un semn de atentie. Totusi, o salutam rece si, daca avea chef, imi raspundea. Daca nu, nu.

Trecea pe langa mine respirand greu si lasa mereu in urma un miros de bucatarie, amestecat cu parfum ieftin. Foarte ieftin. Uneori avea mici accese de cochetarie si ii vedeam buzele manjite stangaci cu un ruj sidefiu, care o facea sa para si mai palida. Rujul acela sters era un spectacol trist pe fata unei femei care avea doar umbre vechi de feminitate. Avem mereu impresia ca nu ma place si ca, de fapt, nu place pe nimeni, pentru ca nimeni nu reusise vreodata sa se apropie de ea sau sa o ghiceasca, desi era mereu subiectul rautatilor catorva vecine. Abia dupa cateva  luni i-am aflat numele: Natalia.

Intorcandu-ma intr-o zi acasa, in ultima vara in care aveam sa o mai intalnesc, am vazut un camion mare oprit in fata blocului. In el au fost inghesuite toate mobilele roase de vreme ale Nataliei. Am privit salahorii ducand pe brate timpul ei, bucata ei de istorie scrisa intr-un loc in care nu a iubit-o nimeni si in care nici ea nu a iubit pe nimeni. “Bine ca se duce, prea era scarboasa!” am auzit printre locatarele oprite pe o banca sa privesca spectacolul plecarii, la umbra unui salcam.

Natalia fusese candva frumoasa. Foarte frumoasa. Avusese un suflet naiv si nepermis de romantic. S-a casatorit din dragoste, fugind de acasa, pana sa isi incheie liceul, cu baiatul pentru care, pe atunci, si-ar fi dat viata. Ea il vedea zeu, el era sudor.  Dupa un an petrecut in bratele lui, Natalia a inceput sa il vada altfel. Barbatul ei  mirosea a om si a fier coclit si, din ce in ce mai des, a alcool. O uita cu zilele prin casa, fara sa-i spuna mai mult decat ce isi doreste sa manance. Cu timpul, a inceput sa ii dea ordine scurte si nervoase, iar ea a devenit din ce in ce mai straina de el, de visurile ei, de viata ei. I-a facut doi copii.

Cat au fost mici, copiii au reusit sa ii dea un sens, dar mai apoi, in pragul adolescentei, i-a pierdut si pe ei . Nu a avut niciodata abilitatea sa lupte pentru a pastra sau a naste dragostea celor pe care ii iubea. De fapt, nici ea nu mai iubea cum iubise. Ceva in jurul ei era mult prea diferit de ceea ce isi imaginase ca o va astepta in viata. Fiecare zi scursa ii adancea si mai mult dezamagirea, iar ea trecea inerta prin propriul ei rol de nevasta si mama, asteptand clipa in care viata ii va deschide din nou sertarul cu flori la care visase in vremurile adolescentei.

Totul se schimbase. In ea, in jurul ei. Oglinda ii arata acum o straina cu cearcane lungi, posaca si urata. Imbatranise. Nu se iubea nici macar pe ea. Traia in trupul unei femei pentru care nu simtea nimic. Nici ura, nici incantare, nici mila.  Se tolera, atata tot.

Barbatul ei a murit de ciroza cand tineretea ei se incheiase. Asa a fost sa fie.

Copiii i-au crescut banal, apoi si-au facut un rost modest si au plecat care pe unde, dandu-i semne rare, din ce in ce mai rare si mai reci.  Natalia stia ca nu reusit niciodata sa fie pentru ei mai mult decat o femeie care, intamplator, le-a dat viata si i-a crescut. Nici ei nu au fost pentru ea copiii pe care si-i dorise, dar ii iubea in felul ei: tacut, cernit si aprope stins. Stia ca sunt undeva, in rostul lor, si era linistita.

  Aveam sa aflu toate astea abia tarziu, dupa ce Natalia s-a mutat undeva la tara. A disparut din bloc cu multa discretie, lasand in urma ei o nepasare la fel de adanca si de dureroasa ca propria ei nepasare pentru destinul care i se harazise. Nimeni nu i-a simtit vreodata lipsa.  A plecat si din viata ei, probabil, cu aceeasi discretie, fara sa iubeasca, fara sa se iubeasca si fara sa fie iubita. Si-a indeplinit cu resemnare, fara nici cea mai mica umbra de revolta, o soarta pe care nu a inteles-o, dar careia nu i s-a opus.

Nu s-a straduit sa joace alt rol si nici sa-si schimbe cursul vietii. A fost, cu siguranta, persoana cea mai lipsita de masti pe care vremurile mi-au scos-o in cale. Nu vroia nimic si …se comporta ca atare. Probabil ca viata ei se stinsese  cu mult inainte de-a o intalni eu, dupa primii ei ani de casatorie, desi existenta ei a continuat si mai apoi, fara cautari, fara zbateri, doar cu o prabusire inceata in uitare.

Judecam. Judecam oamenii dupa regulile noastre si foarte rar ii acceptam pe cei care nu ne seamana. E atat de firesc, incat ar fi absurd sa tulburam liniaritatea acestui echilibru din care ne hranim orgoliile.  Pandim cu voluptate, in ceilalti, semne, chiar mincinoase, ale aprecierii, stiind ca nimic nu ne inversuneaza mai tare decat impactul cu indiferenta celor de la care vrem neaparat confirmari. In plus, intalnim oameni care ne pot schimba destinul. In functie de ei, continuam sa traim… sau incepem, incet, incet, sa existam. Daca Natalia ar veni azi, i-as spune ceva?…

Publicat în Fără categorie | 3 comentarii

Bun venit!


hbvhbubbuhj

M-am ferit mereu de trenduri, insa am ajuns deseori in vartejul lor.  Iata-ma si aici, dupa ce am contestat cu  indarjire Facebook-ul, dar si dupa ce am devenit sclava lui.  Marturisesc, nu ma pot sustrage fascinatiei de a comunica,  de a  impartasi, de a ma lasa cumva purtata de speranta  ca,  dincolo de aceste ecrane, sufletele se ating, se invata si se leaga unele de altele.

Veti gasi aici mai mult decat as putea sa va ofer pe Facebook. In primul rand, tihna. Apoi, posibilitatea de a vorbi mai mult unii cu altii. Va puteti lua o cafea, un ceai, o limonada si puteti frunzari in liniste oglinzile mele. Va puteti  privi in adancul lor si sper  sa va regasiti in unele dintre ele,  pentru ca, asemeni voua, cunosc si eu gustul bucuriei, cunosc infrangerea, plictisul, extazul, durerea si tot ceea ce e al vietii.

 Uneori am senzatia ca oamenii sunt oglinzi in care se reflecta, chiar fara stirea lor,  secrete, amintiri, rani si neimpliniri, iar daca esti atent, foarte atent, vei vedea ca e asa. Si, pentru ca oglinzile metaforice ne traverseaza vietile, m-am gandit sa pastrez aici, in acest loc, franturi din povestile care s-au reflectat si se tot reflecta  in ele… Nu sunt numai povestile mele. Sunt si povestile voastre. Sunt povestile tuturor.

N-o sa va spun  mai mult. Azi e prima zi. Vor urma altele si altele, asa ca vom avea timp pentru toate. Veti descoperi aici fatetele unui om care incearca sa fie  mereu atent la strigatele, dar mai ales la tacerile semenilor lui. Da, la tacerile lor, pentru ca eu cred ca nu exista strigat mai puternic si mai sfasietor decat cel al tacerii. Stiu ca in vietile voastre au existat momente de  strigate mute, pe care doar oglinzile le-au auzit. Stiu ca, la un moment dat, doar  ele v-au inteles si v-au fost alaturi, in ciuda faptului ca ati fost inconjurati de o mare de oameni.

Va ofer, asadar, oglinzile mele. Va vor  spune aproape zilnic povesti si va  vor fi alaturi, scufundandu-va in abisuri sufletesti, vindecandu-va de taceri si de zgura, inveselindu-va, atunci cand sunteti tristi, dar, mai ales, facandu-va sa simtiti ca nu exista miracol mai mare decat acela ca inauntrul nostru nu locuim noi, ci locuieste Viata noastra!…

 Bun venit in OGLINZI, dragii mei!

Publicat în Fără categorie | 6 comentarii